CRED CĂ ASTA ARE IMPORTANŢĂ… un eseu de Alexandru Nemoianu(SUA)

Prin bunăvoinţa profesorului Iosif Băcilă, încă de la prima apariţie primesc revista „ALMĂJANA” pe care, cu dedicaţie eroică, tot el o editează. Sunt nespus de mândru şi onorat că în paginile ei am putut şi eu publica un număr de rânduri. În cele ce urmează aş dori să fac o mărturisire de suflet.

Primirea revistei, de fiecare dată, mă încântă şi bucură: pentru paginile interesante, informaţie şi confirmarea vitalităţii unui colţ de lume fără egal. Dar la asta se mai adaugă ceva.

Primirea revistei îmi stârneşte emoţii şi o stare sufletească pe care nici o altă publicaţie nu mi le poate stârni. O vreme nu am putut să înţeleg de ce, dar, mai apoi, am început să pricep sau aşa cred. „Almăjana” îmi apropie din nou locurile copilăriei şi redeschide cu violenţă rana dorului care, oricum, niciodată nu se va închide şi, încă mai mult, îmi arată limpede ce are importanţă şi ce nu are în existenţa umană.>>>>>

Pavel Panduru: „Obiceiuri de Crăciun“

OBICEIURI, DATINI ŞI CREDINŢE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ – ÎN ALMĂJ

În partea de sud-vest a României se află depresiunea intramontană numită “Ţara Almăjului. Aici găseşti de toate – munţi, dealuri şi lumi îmbinate într-o armonie perfectă cu locuitorii acestor locuri şi ei din vremuri imemoriale. Această coabitare a creat, de-a lungul vremii, un etnotip specific, bazat pe spiritul virtuţilor de bunătate, de înţelepciune, de o modestie, de bună-cuviinţă, de echilibru sufletesc, de cumpătare, singurele virtuţi care au permis o vieţuire paşnică şi armonioasă în comunitate.

Echilibrul spiritului şi frumuseţea sufletului, la almăjeni, s-a exteriorizat într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă cu natura şi elementele ei, rezultând o bogăţie indefinită a spiritului uman. Aşa au apărut portul, melosul, dansurile, casa de locuit şi lăcaşul religios ce înfăţişează această armonie şi graţie unică. Astfel, creaţia populară se străduieşte sa exprime complexitatea sentimentelor şi a gândurilor umane, a impresiilor ce i le face natura. La aceste realizări a contribuit şi credinţa creştină, care aici s-a răspândit de la om la om, printr-o transformare reală şi profundă a tuturora, fără a fi impusă oficial.Raportul dintre om şi natură, credinţa almăjenilor au făcut să apară, de-a lungul secolelor, în această zonă o creaţie populară deosebit cu obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ion.

Obiceiuri de Crăciun

“Crăciun” este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul Domnului Isus Hristos – la 25 decembrie. Crăciunul este cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului.

Poporul român a păstrat din moşi strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colinde sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun etc.; la care se adaugă altele de concepţie şi origine pur creştină ca: Vicleinul, Irozii, Steaua şi altele. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti.

Crăciunul este sărbătoarea aşteptată de copii şi adulţi cu mare bucurie, atît pentru obiceiurile religioase cât şi pentru cele laice. Copiii se bucurau şi pentru faptul că acum se pregătea mâncare mai bună decât peste an. Sărbătoarea începe cu ziua de 24 decembrie – Ajunul Crăciunului, când are loc colindatul şi pregătirea Pomului de Crăciun.

CONDATUL este un obicei al copiilor şi tinerilor care colindă, obiceiul de a merge de la casă la casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc. Este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului. Cete de colindători se deplasează pe la casele oamenilor interpretând cântece de urare/colinde/ şi primind de la gospodari daruri. Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; majoritatea lor au un conţinut laic, precreştin.>>continuarea aici>>>

Prof.PAVEL PANDURU

Almăj

„In grădina săteanului de pe Valea Almăjului te va întâmpina acel aer de deal, aromat, care te îndeamnă la odihnă şi la visare şi care îţi vorbeşte de frumuseţea locurilor şi de sănătatea acestor locuri. Sub umbra copacului din grădină, încărcat cu atâta bogăţie de fructe, ai impresia că trăieşti într-un paradis, care îţi vorbeşte de oameni buni şi legaţi de glie, cu toată vigoarea şi sănătatea lor. Cred că atunci când săteanul lucrează în grădina lui, în adierea aceea de vânt sănătos, uită de toate necazurile şi se aprind în sufletul său bucurii şi nădejdi tot mai mari pentru viitor. Grădina, curtea, casa şi tot ce are în jurul său îi dă săteanului nostru bucuria vieţii, pe care o trăieşte, şi acea sănătate sufletească străpânită de optimism”.

ŢARA ALMĂJULUI, Cercetări monografice realizate de echipa Institutului Social Banat-Crişana în anul 1939, Ediţie îngrijită de Ion Marin Almăjan, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 123

„Pomenirea Părinţilor“ – o idee ce se afirmă puternic şi pe Valea Almajului

Pentru că aniversările, comemorările sunt momente de comuniune, de binecuvântare şi bucurie, de întărire a credinţei şi a iubirii frăţeşti între oameni, vineri, 30 decembrie 2007, în localitatea Borlovenii – Vechi din Ţara Almăjului ( Caraş – Severin ) – locul unde istoria noastră sfântă trebuie rostită cu evlavie spre a rodi în faptele noastre, almăjenii şi nu numai au cinstit memoria unui ilustru înaintaş, protopopul militar colonel Pavel Boldea, aducându-şi aminte după îndemnul scripturistic de înaintaşii care au purtat cu fală şi demnitate numele de român şi creştin, făcând din acestea obiective majore ale vieţii lor.
Primirea inviţatilor a avut loc între orele 10 – 11 la şcoala din localitate de către organizatori.
Evenimentul a debutat cu un parastas la Biserica Ortodoxă din localitate, oficiat de către un sobor de preoţi almăjeni, în frunte cu Nicolae Pereş, Protopopul zonal. La sfârşitul ceremoniei religioase, preaonoratul protopop Nicolae Pereş a evocat personalitatea protopopului militar Pavel Boldea în faţa unei asistenţe care a umplut până la refuz biserica, subliniind importanţa acestui eveniment pentru viaţa spirituală şi culturală a localităţii şi nu numai. >>>>>continuarea aici>>>>>

Ion Marin Almăjan: „În Almăj, s-a născut în mine dorinţa de a deveni scriitor…“ – un interviu de Iosif Băcilă

– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?
Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. >>>>Iosif Băcilă>>>>>

Pavel Panduru: „Despre folclor în Ţara Almajului“

„Între toate ţările semănate de Dumnezeu pe pământ” se numără şi Ţara Almăjului cu un peisaj mirific şi cu oameni iubitori de neam, muncă şi de Dumnezeu, păstrători ai „Sfintei Tradiţii” româneşti.
Despre sfinţenia locurilor şi a oamenilor care locuiesc aceste spaţii scrie valorosul om de cultură, folclorist şi scriitor Nicolae Danciu Petniceanu în trei cărţi în ultimii trei ani: „Orfeu s-a născut în Banat”- Editura Eurostampa, 2003, „Vrăjitorul din Almăj”- Editura Gordian, 2005 şi „ Rapsodul din Ţara Almăjului”- Editura Gordian, 2005.
Autorul ne prezintă o lume vie cu oameni care îşi arată ataşamentul faţă de Tradiţia almăjană în feluri diferite: prin cântec, prin joc şi dans, prin port, prin scris şi chiar prin mândria de a afirma apartenenţa la ea.
Nicolae Danciu Petniceanu „ un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic” (Artur Silvestri) a prins în Vrăjitorul din Almăj, el însuşi o vrajă, şi în celelalte cărţi esenţa spiritului la almăjeni. Îi place să vadă esenţialul din modul existenţial al românilor şi să surprindă profundul din natura umană.
Cărţile acestea sunt rod al reflecţiei cât şi rod al observaţiei obiective şi al unei riguroase documentări. >>>>>Pavel Panduru>>>>>

Ion Marin Almăjan: „Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul“

Din iniţiativa Societăţii culturale Ţara Almăjului din Timişoara a fost reeditată „Monografia comunei Pătaş” realizată la 1910 de preotul paroh al respectivei comune, Vasile Popovici. La vremea ei, monografia a fost considerată de Institutul social Banat- Crişana ca lucrare model pentru mediul rural, adresîndu-se îndemnul către intelectualii satelor, învăţători şi preoţi, de a urma exemplul lui Vasile Popovici.
Pentru curiozitatea cititorului, voi încerca să urmăresc succint elementele care mie mi se par mai interesante, adesea spectaculoase, chiar şi acum , la aproape un secol de la scrierea ei.
Referindu-se la şcoala din Pătaş, care după matricolele bisericeşti ar fi fost în funcţiune încă la anul 1790, dar atestată documentar doar de la anul 1830, Vasile Popovici scrie că „zidirea şcolii s-a făcut pe timpul graniţei militare cu caracter de şcoală naţională. Limba de propunere în şcoală a fost limba română, având 4 clase. Pruncii se înscriau în şcoală la 8 ani.(…) După ridicarea ( desfiinţarea n.m.) graniţei ( 1872 ) şcoala este luată sub îngrijirea Consistoriului diecezan din Caransebeş, până la anul 1890, când autorităţile politice ( austro-ungare n.m.) fără voinţa poporului , luând şcola sub îngrijirea lor , acesta este tratată ca şcoală comunală până în zilele noastre, pierzând din infuenţa sa tot mai mult şi biserica, respectiv confesiunea, ca şi consiliul şcolar şi impunându-se inspectoratul regesc , limba română abia mai este tolerată în citit şi scris. >>>>>Ion Marin Almăjan>>>>>

Alexandru Nemoianu: „Festival almăjan“

Acest festival este prilej de întâlnire între prieteni şi rudenii. Aşa cum îi spune numele, este mai ales prilej de prăznuire, de bucurie. Fiind aşa, trebuie să ne întrebăm ce anume sărbătorim, ce anume prăznuim? Iar răspunsul este -Tradiţia unui loc special. In primul rând aş vrea să spun că fiecare „loc” este şi trebuie să fie special; special, deoarece în planul Creaţiei nimic nu este uniform şi plictisitor. Uniform şi plictisitor este doar păcatul şi stăpânirea necuratului. în această înţelegere, cei care suntem şi ţinem de un anume loc, trebuie să ne bucurăm în asta şi deci să sărbătorim acel loc. Iar acestea fiind spuse mai trebuie să menţionez că rostul acestei întâlniri este şi acela de a onora Tradiţia acestui loc în care şi întru care suntem.

Istoria românească şi almăjană, deşi presărată cu dezastre, întreruperi şi dureroase fragmentări de curgere istorică, înfăţişează în acelaşi timp o incredibilă continuitate de trăire duhovnicească. O continuitate colectivă vie a unei înţelegeri străvechi, a diferenţei dintre bine şi rău, altfel spus, a unui model existenţial străvechi, a unei moşteniri bogate, primită şi trecută din generaţie în generaţie. în această înţelegere, Tradiţia este un întreg care cuprinde şi diferitele tradiţii (artistice, sociale, şi aşa mai departe). Tradiţia este un întreg, o entitate vie, care pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea nu înseamnă osificarea, căci este un trup viu, ea se schimbă în formă, dar rămâne aceeaşi în duh. Tradiţia înseamnă iubirea de lucrarea lui Dumnezeu şi „iubirea nu cade niciodată” (Sf. Pavel, I Corinteni, 13.) Iar modul în care ne arătăm ataşamentul faţă de Tradiţia noastră almăjană poate fi nesfârşit de felurit: prin cântec, prin port, prin scris, prin simpla mândrie de a afirma apartenenţa la ea. Menţiune specială se cuvine Profesorilor, dascălilor din Almăj, pentru truda rodnică de a păstra şi cultiva Tradiţia almăjană şi încă mai vârtos eminentului colectiv al revistei „Almăjană” (redactor-şef – poetul Iosif Băcilă).

Iosif Bădescu: „Pădurea“

Primii ani ai vieţii i-am petrecut în satul natal, Şopotu-Vechi, aşezat la poalele Muntelui Blidaru, de pe malul stâng al Nerei, din ţinutul Văii Almăjului. Eram mulţi copii şi uliţele sau dealurile din jur fremătau de glasurile noastre crude. Mingea sărea neostenită până îşi dădea duhul, cercul luat de la o roată veche de căruţă îl împingeam cu cocaia pînă picam sfârşiţi, aruncam cacica să nu o prindă adversarii şi număram „caii” (adică paşii de unde pornea şi pînă unde se oprea cacica, un băţ de vreo 25-30 cm, ascuţit la ambele capete), jucam „harţii în gaură”, „de-a pui-opoce” (adică de-a v-aţi ascunselea), sau „în bani” (când dădeam pe rând cu o monedă veche în piatra unui perete şi dacă pica la maximum o palmă de moneda adversarului o câştigai tu). Erau jocuri frumoase şi atractive pe care azi nu le mai recunosc la generaţia telefoanelor mobile. Cum venea vara, satul devenea pustiu. O dată cu vacanţa mare, copiii participau la munca câmpului, dar mai ales la păşunatul animalelor. Cei mai în vârstă, adică bunicii, de cum da frunza fagului, luau oi, miei, vaci, porci şi câini, urcau la munte, acolo unde noi spuneam că este „la pădure”. In accepţiunea almăjenilor, pădurea nu înseamnă doar un grup de arbori şi arbuşti, ci este simbioza de poieni, izvoare, livezi de pruni şi de cireşi, zmeuriş şi rugi de mură, peşti şi raci scăldaţi în apa rece şi limpede, arbori de tot felul, stâni pline cu oi, vulpi, iepuri, lupi ori alte sălbăticiuni, ciuperci şi melci, fragi ori glasuri cântătoare, faguri de miere în scorburi pitulate. Oamenii locului confirmă în cel mai înalt grad frăţia codrului cu românul. Când duşmanii se abăteau pe aceste meleaguri, ei se refugiau în pădurile ce străjuiau satele. Aici îşi asigurau supravieţiurea, cultivând mici lanuri de porumb timpuriu cartofi şi fasole. Laptele, brânza erau baza alimentaţiei, dar apreciau mult şi ce le oferea mama natură: dragavei, macriş, lobodă, urzici, bureţi, mere pădureţe, iepuraşi ori codobelci. Maeştrii în destilarea răchiei, foloseau cele mai diverse materii prime: cireşe amare, mere porumb încolţit dude, chiar boj şi mai ales prune. Se ascundeau în câte un ogaş, lângă izvor, şi zile în şir „mulgeau” alambicul de licoarea ce le uşura oboseala şi necazul, dorul de sat şi frica de duşmani, dându-le ghes la înmulţirea urmaşilor. Apoi, tot aici s-au născut cântecele, doinele inimitabile, mulţimea de legende şi mituri. Pentru mine „La Pădure” înseamnă o colibă făcută din bârne aşezată pe dosul unui mic munte din locul numit „In Baba”, de unde şi porecla noastră de băbeni. Imaginea ei nu pot să o disociez de cea a bunicilor mei paterni. >>>>>Iosif Bădescu>>>>>

Dumitru Popovici: „Contribuţii la o posibilă cronologie a localităţii Prigor“

Numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă Pri-La şi Gora = Munte, adică Prigora = La munte. Ţinând cont de faptul că vechea vatră a satului se afla mai sus decât actuala (adusă „la linie” în anii 1780), numele se potriveşte aşezării.
Dar urme de viaţă omenească pe actuala vatră a localităţii sunt mai vechi. Periegheze şi sondaje arheologice efectuate accidental au scos la iveală urme neolitice în punctul Odăi (pe malul stâng al văii Prigorului, la circa 1 km NV de sat), dar şi o inscripţie romană; Pe dealul Scoc, în punctul Cozaciţa au fost descoperite urme din epoca bronzului, iar pe dealul Gradet (în partea de SE a satului actual), ceramica de tip Coţofeni; o monedă din secolul IV după Christos a fost găsită în hotar, dar nu se cunoaşte locul exact, iar punctele Ruieni, Barovişte şi Ţarova prezintă urme de fortificaţii (1). Dacă cercetările arheologice ar fi reluate prin şantiere, rezultatele vieţuirii umane în Antichitate ar fi mult mai importante şi relevante.
Atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, aşezate la distanţe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. >>>>>Dumitru Popovici>>>>>>

Pavel Panduru: „Profesorul poet Iosif Băcilă la 60 de ani“

În partea e sud-vest a ţării există o mică Românie, numită Ţara Almajului, depresiune unde se află localitatea Dalboşeţ, adevărată oază de spiritualitate. Aici se naşte, la 12 septembrie 1947 copilul ce va deveni poetul IOSIF BĂCILĂ, din părinţi ţărani, o mamă plină de înţelepciune şi un tată harnic şi iubitor. A fost crescut într-o morală a binelui, a devărului, a dreptăţii, a frumosului, a iubirii de neam şi suprema iubire de Dumnezeu. A început dezlegarea tainelor slovelor la şcoala din satul natal unde aveau valoare „cei şapte ani de acasă“ – ca însemnată zestre pentru copiii satului almăjan. Aici, face şcoala primară şi gimnaziul, iar cursurile liceale le urmează la Liceul „Eftimie Murgu“ din Bozovici.
Atât la gimnaziu, cât şi la liceu, a avut parte de profesori excepţionali de la care a învăţat respectul pentru muncă şi pentru cel ce munceşte, precum şi cultul lucrului „bine făcut“. Între aceştia se remarcă profesorul de limba şi literatura română, David Blidariu, poetul care i-a deschis calea spre creaţie şi poezie.
După terminarea studiilor Universitare, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, se stabileşte, precum, mulţi intelectuali almăjeni (prof. Liviu Smeu, Dănilă Andrei, Iosif Olariu), la şcoala din satul natal – Dalboşeţ, cu scopul de a trezi energiile din mizeria satelor, a da viaţă, a educa tineretul şcolar, a ridica nivelul de cultură şi trai al populaţiei rurale. >>>>>Pavel Panduru>>>>>

Iosif Băcilă: Poezii

CUVINTE, PIETRE, OGLINZI
După moarte,vrem sau nu vrem,
Ne naştem mereu
În fiecare pagină de carte,
În fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.
După moarte,vrem sau nu vrem,
Ne naştem tăcând
În fiecare oglindă a pietrei,
În fiecare strălumină a unui gând.

Ne naştem seminţe
Ieri, azi şi acum.
Între maluri de apă , în ţarini, pe drum
Ne naştem tăcere ori cânt dezlânat
La margini de doruri, la margini de sat.
Ne naştem iubire, cu-adevărat ;
Apoi, răsădim în suflete flori
Sub bolţi de luceferi şi privighetori!  >>>>>Iosif Băcilă>>>>>

Ileana Craşovan: „Monografia comunei Pătaş“

La început a fost cuvântul… se spune în cea mai celebră şi citită carte din lume. Cuvântul prinde viaţă, se materializează dar, mai ales, rămâne mărturie peste veacuri pentru cei ce vor urma.
În Valea Almăjului cuvântul lui Dumnezeu a creat locuri de o frumuseţe unică şi oameni cu o personalitate aparte, dar există prea puţine documente scrise care să ne povestească despre toate acestea.
De curând, Societatea culturală „ŢARA ALMĂJULUI” şi-a asumat responsabilitatea reeditării monografiei localităţii Pătaş, una dintre cele mai vechi monografii ale unui colţ de Almăj şi din Banat. Lucrarea a fost concepută acum aproape o sută de ani (în anul 1910), de către Vasile Popovici, parohul de atunci al Pătaşului.
Coborâtor dintr-o veche familie de preoţi şi învăţători, care se întinde până la 1760, Vasilie Popovici s-a născut în 1860 în localitatea Pătaş, judeţul Caraş-Severin, ca unul dintre cei 13 copii ai preotului Pavel Popovici. Clasele primare le-a făcut la Şcoala Naţională din Pătaş, apoi la Caransebeş, unde a urmat şi cursurile Institutului Pedagogic până în 1880. A fost numit învăţător titular la şcoala confesională din comuna Sacu, dar între timp frecventează şi cursurile Institutului Teologic din Caransebeş pe care le va absolvi cu calificativul „eminent” în 1884. >>>>>Ileana Craşovan>>>>>

Nicolae Andrei: „Lotrul“

În anul 1773 împăratul Iosif al II-lea a venit la Bozovici, iar Almăjul devenise zonă grănicerească. Almăjenii nu doreau din demnitate să devină grăniceri, dar şi de frica turcilor care treceau munţii şi prădau zona.
Cei care nu s-au supus ordinelor împărăteşti de a deveni grăniceri, s-au retras prin păduri formând grupuri de lotri. Autorităţile îi urmăreau, numindu-i răufăcători şi hăituidu-i ca pe nişte fiare sălbatice.
În 1788 izbucnise un război cumplit, iar turcii invadaseră Almăjul, pustiind satele şi luând robi. Şi, pentru că cele două companii de grăniceri nu puteau face faţă, interveniseră şi grupurile de răzvrătiţi, alungând turcii peste Dunăre. Erau şi ei oameni, aveau familii şi rude şi nu puteau sta deoparte. Fapta lăudabilă le-ar fi adus iertarea dacă ar fi predat armele şi s-ar fi aşezat la casele lor. Altfel, rămâneau pe mai departe lotri. Oamenii de rând nu-i vedeau ca pe nişte hoţi de codru, ci mai degrabă ca pe nişte binefăcători şi ocrotitori. Un asemenea grup de haiduci se ascundea pe dealul Stăniei, din apropierea Prigorului, adăpostindu-se pe la sălaşele oamenilor.
Era o toamnă târzie şi bruma începuse să dezgolească pădurea. Bologa (pentru că el este lotrul din povestea nostră), venea împreună cu soţia cu carul cu fân. Avea pâmânt pe Iabîlcina şi pe Salin şi începuse să tragă fânul pentru iarnă. >>>>>Nicolae Andrei>>>>>

Alexandru Nemoianu: „Doftorul din Mehadia“

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă cariera medicală. între altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizita pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.
Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caras. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului său, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a doua jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsea (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeşului (1886-l891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. >>>>>Alexandru Nemoianu>>>>>

Prof. Nicolae Andrei: „Lacrimile Brânduşei“

In Valea Almăjului multe femei au nume de floare. Cu siguranţă că bătrânii noştri au asemuit fetele cu florile şi le-au botezat punându-le nume după florile câmpului.Şi, cum toate florile sunt frumoase şi au gingăşia lor, tot aşa şi fetele, fiecare e frumoasă şi gingaşă în felul său.Nu e de mirare că multe femei poartă numele de Floarea, Floriţa, Florina sau Florica, încercând parcă să înmănuncheze frumuseţea tuturor florilor. Alte femei poartă numele unei anumite flori: Sânziana, Crina, Viorica, Gherghina, Brânduşa, Margareta etc. Poate fiecare izvodeşte o poveste aparte a numelui său, dar cine să le ştie pe toate? Se zice că demult, pe Valea B arzului (Almăj) trăia o familie de ţărani muncind din greu, la fel cum trăiau toţi almăjenii. Bărbatul cu femeia sa au rămas singuri, fiindcă le muriseră părinţii. Erau tare chinuiţi pentru că pământul de munte era sărac şi trăiau mai ales din creşterea vitelor. Cultivau ei şi ceva din ţarină, dar de cele mai multe ori recoltele erau atât de slabe, încât munca le era aproape zadarnică. Erau fericiţi însă pentru că se iubeau şi aveau o frumuseţe de fată pe care o chema Brânduşa, ca pe naşa ei. Când fata avea vreo cinci anişori, mama ei îi spuse într-o seară că în curând o să aibă o surioară sau un frăţior. Brânduşa s-a bucurat gândindu-se că va avea cu cine să se joace. Timpul trecea încet, iar fetiţa întreba mereu când o să se joace cu frăţiorul. In mintea ei de copil credea că un nou născut zburdă ca un miel, la câteva zile. Se şi vedea alergând cu frăţiorul ei prin poiana plină de flori, alături de mieii albi ca neaua. Veni şi sorocul naşterii şi, într-adevăr, mama îi aduse pe lume un frăţior aşa cum îşi dorea Brânduşa. Pentru că datina spunea că la trei zile de la naştere vor veni ursitoarele, s-au făcut toate cele de trebuinţă. Naşterea a fost însă grea, iar mama copilului era epuizată. Moaşa venise seara devreme pentru a da o mână de ajutor şi pentru a veghea la ursita copilului. Afară era o vreme ploioasă, cu ceaţă şi cu un vânt care sufla subţire dinspre Nera. Frântă de oboseală mama aţipise atunci când copilul a adormit. Ursitoarele au păzit acest moment, iar moaşa a putut desluşi doar că: „acest copil va fi crescut de sora sa, iar suferinţa nu-1 va ocoli”. >>>>>Nicolae Andrei>>>>>

Alexandru Nemoianu: „Vacanţă românească“

23 Iulie-10 Septembrie,2007
In 23 Iulie plec in vacanta.
Plec cu sentimente de indoiala si regret.Indoiala priveste ,mai ales, rostul acestui drum si teama ca noua vacanta „romaneasca” sa nu devina un esec.
Zborul de la Detoir la Amsterdam si apoi de la Amsterdam la Bucuresti a fost fara peripetii.
La Bucuresti ma asteapta,cu bucurie si entuziasm,Larissa.Imi pvesteste despre sederea ei in Ciuguzel si mai ales,cu mare bucurie,despre completarea reparaturilor la casa din Ciuguzel si la terminarea unei bai.Micile detalii ale unor incapacitati de intelegere a sorei ei nu au importanta in context.Pozitiv imi pare ca a pus,finalmente,capat stari de subordonare afectiva ,mereu la limita de a se fi lasat santajata afectiv.Aceasta stare s-a terminat.Ca si „inrudirea” continua,(nepoti,neveste de nepoti,copii lor,socrii lor.)
In Bucuresti este o caldura opresiva.Peste 45 de grade Celsius,efectiv in zona mortala.
Vad pe Tanti Miky,complet devastata fizic si psihic,probabil in faza finala.Uica Cori si el mult deteriorat in rau la cei aproape 92 de ani pe care ii are.(Mici remarci ostile,privind prezenta mea in casa Boldea,le trec cu vederea desi ma irita mult.)Otilia fantazeaza despre o eventuala transportare a lui Tanti Miky la Borloveni,”aerul o va intrema”.Pur si simplu Otilia se afla in starea de „denial”,tagaduire, a realitatii. >>>>>Alexandru Nemoianu>>>>>