Iosif Badescu : ” Padurea „

Primii ani ai vieţii i-am petrecut în satul natal, Şopotu-Vechi, aşezat la poalele Muntelui Blidaru, de pe malul stâng al Nerei, din ţinutul Văii Almăjului. Eram mulţi copii şi uliţele sau dealurile din jur fremătau de glasurile noastre crude. Mingea sărea neostenită până îşi dădea duhul, cercul luat de la o roată veche de căruţă îl împingeam cu cocaia pînă picam sfârşiţi, aruncam cacica să nu o prindă adversarii şi număram „caii” (adică paşii de unde pornea şi pînă unde se oprea cacica, un băţ de vreo 25-30 cm, ascuţit la ambele capete), jucam „harţii în gaură”, „de-a pui-opoce” (adică de-a v-aţi ascunselea), sau „în bani” (când dădeam pe rând cu o monedă veche în piatra unui perete şi dacă pica la maximum o palmă de moneda adversarului o câştigai tu). Erau jocuri frumoase şi atractive pe care azi nu le mai recunosc la generaţia telefoanelor mobile.

Cum venea vara, satul devenea pustiu. O dată cu vacanţa mare, copiii participau la munca câmpului, dar mai ales la păşunatul animalelor. Cei mai în vârstă, adică bunicii, de cum da frunza fagului, luau oi, miei, vaci, porci şi câini, urcau la munte, acolo unde noi spuneam că este „la pădure”.

în accepţiunea almăjenilor, pădurea nu înseamnă doar un grup de arbori şi arbuşti, ci este simbioza de poieni, izvoare, livezi de pruni şi de cireşi, zmeuriş şi rugi de mură, peşti şi raci scăldaţi în apa rece şi limpede, arbori de tot felul, stâni pline cu oi, vulpi, iepuri, lupi ori alte sălbăticiuni, ciuperci şi melci, fragi ori glasuri cântătoare, faguri de miere în scorburi pitulate. Oamenii locului confirmă în cel mai înalt grad frăţia codrului cu românul. Când duşmanii se abăteau pe aceste meleaguri, ei se refugiau în pădurile ce străjuiau satele. Aici îşi asigurau supravieţiurea, cultivând mici lanuri de porumb timpuriu cartofi şi fasole. Laptele, brânza erau baza alimentaţiei, dar apreciau mult şi ce le oferea mama natură: dragavei, macriş, lobodă, urzici, bureţi, mere pădureţe, iepuraşi ori codobelci. Maeştrii în destilarea răchiei, foloseau cele mai diverse materii prime: cireşe amare, mere porumb încolţit dude, chiar boj şi mai ales prune. Se ascundeau în câte un ogaş, lângă izvor, şi zile în şir „mulgeau” alambicul de licoarea ce le uşura oboseala şi necazul, dorul de sat şi frica de duşmani, dându-le ghes la înmulţirea urmaşilor. Apoi, tot aici s-au născut cântecele, doinele inimitabile, mulţimea de legende şi mituri.

Pentru mine „La Pădure” înseamnă o colibă făcută din bârne aşezată pe dosul unui mic munte din locul numit „In Baba”, de unde şi porecla noastră de băbeni. Imaginea ei nu pot să o disociez de cea a bunicilor mei paterni, Moş Iota şi Baba Coniţa, care ani de-a rândul i-au dat suflet şi culoare. Cel mai adesea, bunica păşuna oile şi glasul ei fermecător se unduia peste culmi şi văi, luându-se la întrecere cu trilul păsărilor. Doinele ei mi-au dat pe vecie bucuria cântecului popular. Când mi-o amintesc, mă inundă versurile ce le cânta cel mai des şi pătimaş: „Firuţă, nană Firuţă, / De doi ani mi-ai fost drăguţă/ De doi ani şi două luni/ De când mă porţi cu minciuni/ Cu minciuni şi cu scrisori/ Şi-acum, puiule, te-nsori/ Dar şi eu m-oi mărita/ Peste drum de casa ta’ Ca să-ţi fac inimă rea/ Ţie şi la mama ta”.

Cel mai adesea copiii sunt cei ce „mână oile” adică le duc la muls. Bunicul stătea pe scaun şi le golea ugerul în strungăreaţă. între timp, muma Coniţa pregătea mâncarea. Cel mai gustos era laptele de oaie fiert în căldare în care înota mămăliga. Stăteam roată în jurul ei, pe nişte scaune mici şi cu lingura luam direct din ea. Atât era de bun, încât aveai impresia că lingura este prea mică şi nu te mai saturi. Bunicul chiar întreba, dacă nu avem una cu găvanul mai mare că face scurtă la mână? în timp, am învăţat să fac toate lucrările ţăranului cu excepţia a două: mulsul şi bătutul coasei. O singură dată am vrut să fac rost de nişte lapte de la o oaie, că eram singur la colibă şi m-a ajuns foamea, dar nu am reuşit. M-am ales cu dansul picioarelor ei din spate şi cu nişte căcăreze ce mi-au stopat avântul şi dorul de lapte. De bătut coasa am scăpat, fiindcă o făcea tatăl meu, care era mereu cu mine, fiind şi expert în problemă. Cositul nu este o treabă prea uşoară şi mi-a trebuit mult timp ca să prind tehnica. Bunicul tot îmi spunea „Jos călcâiul” până ce fratele lui mai mic i-a spus: „Măi nene, explică-i nepotului că şi coasa are călcâi, căci altfel uite cum îşi apasă pe ale lui în fân”.

în zilele de sărbătoare era minunat. Adesea mergeam după raci, iar seara ne adunam la şezătoare. Pe o rază de 700 de metri locuiau opt familii, băbenii, care pe rând se adunau la câte o colibă. Se spuneau cele mai frumoase poveşti şi întâmplări ce te ţineau cu gura căscată. Am aflat cum se căutau comori de aur ascunse prin păduri şi peste care jucau dracii noaptea, despre forţa fizică a urşilor care rupeau prunii, omorau vacile, despre dorul lupilor de oi etc. Ca să mi se confirme o parte din cele auzite, într-o dimineaţă ne spune Moş Iota că astă noapte lupul a făcut o vizită neanunţată. A intrat în sălaş şi a îmbrăţişat patru oi, dar aşa de tare că le-a luat răsuflarea. Când ne-am uitat după câine, el încă dârdâia într-un colţ la cinci-şase ore de la eveniment. Bine, pentru el, că nu 1-a confundat cu vreo miţată.

Dar vremurile acelea au trecut, nucul crescut dintr-un sâmbure pus de bunica încă face umbră colibei ce este tot mai „gârbovită” şi plină de „reumatism”. Urzicile şi lăstarii acceptă tot mai greu accesul sprea ea, iar părul, pe care-1 ştiu de când am deschis ochii, şi-a rărit rodul.

Am bucuria că am transmis copiilor mei dragostea pentru acest loc plin de poveşti şi frumuseţi. De multe ori când sunt trist şi vreau să mă gândesc la ceva care să-mi aducă liniştea, poteca din sat şi până „In Baba” este cea tămăduitoare. Ştiu că la căpătui ei TATA IOTA şi MUMA CONIŢA mă aşteaptă cu dragostea lor nemăsurată.

IOSIF BĂDESCU

Reşiţa, 06.06. 2005


%d blogeri au apreciat asta: