Petrică Zamela:,,Ad honores, ab immo pectore!”

Întodeauna momentele aniversare au o oarecare încărcătură emoţională şi afectivă, care te transpun într-un obiectivism cât mai autentic. În cadrul acestui obiectivism şi realism, mă simt deosebit de onorat că am ocazia să scriu câteva gânduri omagiale, pentru Domnul Profesor Alexandru Nemoianu, deşi condeiul poate rămâne în acest caz fără cerneală iar slovele de prisos deoarece personalitatea şi realizările Domniei Sale vorbesc de la sine. Încerc cu sfială şi smerenie să aştern pe hârtie câteva gânduri şi simţăminte, ce mi se îndreaptă acum, la moment aniversar spre Domnia Sa, deşi nu sunt eu cel mai potrivit şi avizat a face, poate, acest lucru. Modesta mea încercare are ca notă dominantă uimirea şi totodată admiraţia stârnită de personalitatea Domnului Profesor. Deşi nu încerc şi nici nu mi-am propus a satisface pretenţiile cititorilor, pentru că există şi vor mai apărea comentarii avizate şi poate chiar biografii minuţioase pe care nu încerc eu să le egalez sau să le depăşesc, dar cred că scriitorii sau mânuitorii cuvintelor cu greu vor putea exprima cu suficientă claritate şi precizie adevăratul portret al dascălului, istoricului şi Omului Alexandru Nemoianu.

Se spune despre „destinul” uman că numai atunci este valoros şi împlinitor cînd urmăreşte un scop şi un ideal înălţător, nobil. Ori astfel de „destine” nu pot fi rânduite aici pe pământ, în trecerea noastră de meteorit prin învelişul vieţii, decât prin grija şi nemărginita dragoste a Părintelui Ceresc. Un astfel de destin valoros îl poartă şi Domnul Alexandru Nemoianu, pe care, personal, l-am privit, încă din copilărie, ca pe un om care trăieşte în legendă si se mişcă pe coordonate cu totul speciale, într-o lume cu mirabile dimensiuni; iar noi, pentru că nu putem defini cu precizie acest perimetru miraculos, îl numim simplu legendă vie. Şi, ca în toate legendele, păstrăm acel grăunte al realităţii „istorice” ale contemporanului nostru pentru a încerca să parcurgem mereu uimitoare peregrinări, eliberate de orice constrângeri, în preajma Domniei Sale.

Vorbeam despre dânsul ca despre o persoană aureolată de legendă, nu pentru că ar fi un introvertit lipsit de comunicare ci datorită faptului că îşi trage seva din însăşi familia  Boldea, care poartă pentru zona Banatului acel iz de legendă.

Am avut neasămuitul prilej, în primul rând să mă nasc la Borlovenii Vechi, satul de obârşie şi „Edenul” pământesc al lui Alexandru Nemoianu. Nu au existat, pentru mine, cel născut la sat şi plecat apoi la şcoli, ideal mai mare şi mai râvnit decât să mă întoarc la ai mei, pentru ai mei. Nicăieri pe lume nu te poţi realiza mai deplin ca în locurile de obârşie. Chiar şi atunci când eşti plecat departe de ele trăieşti, sufleteşte, pe aceste locuri. Filosoful Blaga, sculptorul Brâncuşi, muzicianul Enescu au vorbit în creaţiile lor despre locurile de obârşie. Întoarcerea la obârşii înseamnă o preţuire a lor, o datorie morală faţă de cei din jurul nostru. Revenirea la izvoare nu înseamnă, cum greşit se crede, uneori, plafonare şi uniformizare. Universul cel mare nu se deschide numai în strâmtoarea unei săli de bibliotecă ci şi acolo unde, cum spune marele Eminescu, poţi „s-auzi cum iarba creşte”. Am învăţat toate aceste lucruri urmând exemplul Domnului Nemoianu, care, an de an, trecea Oceanul din îndepărtata Americă pentru a sorbi din necreata energie şi linişte, ce înconjoară aceste tărâmuri de basm şi legendă.

L-am cunoscut pe Domnul Profesor la Borloveni. De fapt, m-am născut cunoscându-l în fiecare vară când venea din America şi admirându-l datorită faptului că provenea din acea familie despre care bunicii mei îmi povestiseră multe lucruri, vestită pentru altruismul şi omenia ce o caracteriza. Mai târziu am avut prilejul să-l cunosc mai bine prin intermediul scrierilor. O vie impresie a produs cartea „Borloveni”, dar şi celelalte ediţii memorialistice şi eseistice, care pot concura cu multe altele consacrate în literatura noastră. Ataşamentul Domnului Profesor Nemoianu faţă de tot ceea ce este valoare, sfinţenie şi sentiment, reiese pregnant din ultimile apariţii: „Fragmente din vremea persecuţiilor” şi „Semnele vremii” care conţin eseuri şi adnotări ale autorului. Faptul că majoritatea scrierilor Domniei Sale pot fi încadrate în tipare şi nuanţe patristice, mă gândesc că se datorează nu numai sensibilităţii specifice  scriitorilor  creştini ci mai ales faptului că Alexandru Nemoianu a ajuns la ceea ce noi încă tindem, ca expresie a stărilor trăite la Borloveni.

Prof. drd. Petrică Zamela


%d blogeri au apreciat asta: