Prin bunăvoinţa profesorului Iosif Băcilă, încă de la prima apariţie primesc revista „ALMĂJANA” pe care, cu dedicaţie eroică, tot el o editează. Sunt nespus de mândru şi onorat că în paginile ei am putut şi eu publica un număr de rânduri. În cele ce urmează aş dori să fac o mărturisire de suflet.

Primirea revistei, de fiecare dată, mă încântă şi bucură: pentru paginile interesante, informaţie şi confirmarea vitalităţii unui colţ de lume fără egal. Dar la asta se mai adaugă ceva.

Primirea revistei îmi stârneşte emoţii şi o stare sufletească pe care nici o altă publicaţie nu mi le poate stârni. O vreme nu am putut să înţeleg de ce, dar, mai apoi, am început să pricep sau aşa cred. „Almăjana” îmi apropie din nou locurile copilăriei şi redeschide cu violenţă rana dorului care, oricum, niciodată nu se va închide şi, încă mai mult, îmi arată limpede ce are importanţă şi ce nu are în existenţa umană.>>>>>

OBICEIURI, DATINI ŞI CREDINŢE ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ - ÎN ALMĂJ

În partea de sud-vest a României se află depresiunea intramontană numită “Ţara Almăjului. Aici găseşti de toate - munţi, dealuri şi lumi îmbinate într-o armonie perfectă cu locuitorii acestor locuri şi ei din vremuri imemoriale. Această coabitare a creat, de-a lungul vremii, un etnotip specific, bazat pe spiritul virtuţilor de bunătate, de înţelepciune, de o modestie, de bună-cuviinţă, de echilibru sufletesc, de cumpătare, singurele virtuţi care au permis o vieţuire paşnică şi armonioasă în comunitate.

Echilibrul spiritului şi frumuseţea sufletului, la almăjeni, s-a exteriorizat într-o frumuseţe corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie complexă cu natura şi elementele ei, rezultând o bogăţie indefinită a spiritului uman. Aşa au apărut portul, melosul, dansurile, casa de locuit şi lăcaşul religios ce înfăţişează această armonie şi graţie unică. Astfel, creaţia populară se străduieşte sa exprime complexitatea sentimentelor şi a gândurilor umane, a impresiilor ce i le face natura. La aceste realizări a contribuit şi credinţa creştină, care aici s-a răspândit de la om la om, printr-o transformare reală şi profundă a tuturora, fără a fi impusă oficial.Raportul dintre om şi natură, credinţa almăjenilor au făcut să apară, de-a lungul secolelor, în această zonă o creaţie populară deosebit cu obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ion.

Obiceiuri de Crăciun

“Crăciun” este numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului Isus Hristos - la 25 decembrie. Crăciunul Domnului Isus Hristos - la 25 decembrie. Crăciunul este cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului.

Poporul român a păstrat din moşi strămoşi o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de exemplu: colinde sorcova, pluguşorul, pomul de crăciun etc.; la care se adaugă altele de concepţie şi origine pur creştină ca: Vicleinul, Irozii, Steaua şi altele. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti.

Crăciunul este sărbătoarea aşteptată de copii şi adulţi cu mare bucurie, atît pentru obiceiurile religioase cât şi pentru cele laice. Copiii se bucurau şi pentru faptul că acum se pregătea mâncare mai bună decât peste an. Sărbătoarea începe cu ziua de 24 decembrie - Ajunul Crăciunului, când are loc colindatul şi pregătirea Pomului de Crăciun.

CONDATUL este un obicei al copiilor şi tinerilor care colindă, obiceiul de a merge de la casă la casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc. Este un mod specific al românilor de a serba apropierea Crăciunului. Cete de colindători se deplasează pe la casele oamenilor interpretând cântece de urare/colinde/ şi primind de la gospodari daruri. Textele colindelor, cu un vast repertoriu tematic, reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc; majoritatea lor au un conţinut laic, precreştin.>>continuarea aici>>>

Prof.PAVEL PANDURU

„In grădina săteanului de pe Valea Almăjului te va întâmpina acel aer de deal, aromat, care te îndeamnă la odihnă şi la visare şi care îţi vorbeşte de frumuseţea locurilor şi de sănătatea acestor locuri. Sub umbra copacului din grădină, încărcat cu atâta bogăţie de fructe, ai impresia că trăieşti într-un paradis, care îţi vorbeşte de oameni buni şi legaţi de glie, cu toată vigoarea şi sănătatea lor. Cred că atunci când săteanul lucrează în grădina lui, în adierea aceea de vânt sănătos, uită de toate necazurile şi se aprind în sufletul său bucurii şi nădejdi tot mai mari pentru viitor. Grădina, curtea, casa şi tot ce are în jurul său îi dă săteanului nostru bucuria vieţii, pe care o trăieşte, şi acea sănătate sufletească străpânită de optimism”.

ŢARA ALMĂJULUI, Cercetări monografice realizate de echipa Institutului Social Banat-Crişana în anul 1939, Ediţie îngrijită de Ion Marin Almăjan, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 123

Pentru că aniversările, comemorările sunt momente de comuniune, de binecuvântare şi bucurie, de întărire a credinţei şi a iubirii frăţeşti între oameni, vineri, 30 decembrie 2007, în localitatea Borlovenii – Vechi din Ţara Almăjului ( Caraş – Severin ) – locul unde istoria noastră sfântă trebuie rostită cu evlavie spre a rodi în faptele noastre, almăjenii şi nu numai au cinstit memoria unui ilustru înaintaş, protopopul militar colonel Pavel Boldea, aducându-şi aminte după îndemnul scripturistic de înaintaşii care au purtat cu fală şi demnitate numele de român şi creştin, făcând din acestea obiective majore ale vieţii lor.
Primirea inviţatilor a avut loc între orele 10 – 11 la şcoala din localitate de către organizatori.
Evenimentul a debutat cu un parastas la Biserica Ortodoxă din localitate, oficiat de către un sobor de preoţi almăjeni, în frunte cu Nicolae Pereş, Protopopul zonal. La sfârşitul ceremoniei religioase, preaonoratul protopop Nicolae Pereş a evocat personalitatea protopopului militar Pavel Boldea în faţa unei asistenţe care a umplut până la refuz biserica, subliniind importanţa acestui eveniment pentru viaţa spirituală şi culturală a localităţii şi nu numai. >>>>>continuarea aici>>>>>

– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?
Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. >>>>Iosif Băcilă>>>>>

„Între toate ţările semănate de Dumnezeu pe pământ” se numără şi Ţara Almăjului cu un peisaj mirific şi cu oameni iubitori de neam, muncă şi de Dumnezeu, păstrători ai „Sfintei Tradiţii” româneşti.
Despre sfinţenia locurilor şi a oamenilor care locuiesc aceste spaţii scrie valorosul om de cultură, folclorist şi scriitor Nicolae Danciu Petniceanu în trei cărţi în ultimii trei ani: „Orfeu s-a născut în Banat”- Editura Eurostampa, 2003, „Vrăjitorul din Almăj”- Editura Gordian, 2005 şi „ Rapsodul din Ţara Almăjului”- Editura Gordian, 2005.
Autorul ne prezintă o lume vie cu oameni care îşi arată ataşamentul faţă de Tradiţia almăjană în feluri diferite: prin cântec, prin joc şi dans, prin port, prin scris şi chiar prin mândria de a afirma apartenenţa la ea.
Nicolae Danciu Petniceanu „ un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic” (Artur Silvestri) a prins în Vrăjitorul din Almăj, el însuşi o vrajă, şi în celelalte cărţi esenţa spiritului la almăjeni. Îi place să vadă esenţialul din modul existenţial al românilor şi să surprindă profundul din natura umană.
Cărţile acestea sunt rod al reflecţiei cât şi rod al observaţiei obiective şi al unei riguroase documentări. >>>>>Pavel Panduru>>>>>

Din iniţiativa Societăţii culturale Ţara Almăjului din Timişoara a fost reeditată “Monografia comunei Pătaş” realizată la 1910 de preotul paroh al respectivei comune, Vasile Popovici. La vremea ei, monografia a fost considerată de Institutul social Banat- Crişana ca lucrare model pentru mediul rural, adresîndu-se îndemnul către intelectualii satelor, învăţători şi preoţi, de a urma exemplul lui Vasile Popovici.
Pentru curiozitatea cititorului, voi încerca să urmăresc succint elementele care mie mi se par mai interesante, adesea spectaculoase, chiar şi acum , la aproape un secol de la scrierea ei.
Referindu-se la şcoala din Pătaş, care după matricolele bisericeşti ar fi fost în funcţiune încă la anul 1790, dar atestată documentar doar de la anul 1830, Vasile Popovici scrie că “zidirea şcolii s-a făcut pe timpul graniţei militare cu caracter de şcoală naţională. Limba de propunere în şcoală a fost limba română, având 4 clase. Pruncii se înscriau în şcoală la 8 ani.(…) După ridicarea ( desfiinţarea n.m.) graniţei ( 1872 ) şcoala este luată sub îngrijirea Consistoriului diecezan din Caransebeş, până la anul 1890, când autorităţile politice ( austro-ungare n.m.) fără voinţa poporului , luând şcola sub îngrijirea lor , acesta este tratată ca şcoală comunală până în zilele noastre, pierzând din infuenţa sa tot mai mult şi biserica, respectiv confesiunea, ca şi consiliul şcolar şi impunându-se inspectoratul regesc , limba română abia mai este tolerată în citit şi scris. >>>>>Ion Marin Almăjan>>>>>

Acest festival este prilej de întâlnire între prieteni şi rudenii. Aşa cum îi spune numele, este mai ales prilej de prăznuire, de bucurie. Fiind aşa, trebuie să ne întrebăm ce anume sărbătorim, ce anume prăznuim? Iar răspunsul este -Tradiţia unui loc special. In primul rând aş vrea să spun că fiecare „loc” este şi trebuie să fie special; special, deoarece în planul Creaţiei nimic nu este uniform şi plictisitor. Uniform şi plictisitor este doar păcatul şi stăpânirea necuratului. în această înţelegere, cei care suntem şi ţinem de un anume loc, trebuie să ne bucurăm în asta şi deci să sărbătorim acel loc. Iar acestea fiind spuse mai trebuie să menţionez că rostul acestei întâlniri este şi acela de a onora Tradiţia acestui loc în care şi întru care suntem.

Istoria românească şi almăjană, deşi presărată cu dezastre, întreruperi şi dureroase fragmentări de curgere istorică, înfăţişează în acelaşi timp o incredibilă continuitate de trăire duhovnicească. O continuitate colectivă vie a unei înţelegeri străvechi, a diferenţei dintre bine şi rău, altfel spus, a unui model existenţial străvechi, a unei moşteniri bogate, primită şi trecută din generaţie în generaţie. în această înţelegere, Tradiţia este un întreg care cuprinde şi diferitele tradiţii (artistice, sociale, şi aşa mai departe). Tradiţia este un întreg, o entitate vie, care pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea nu înseamnă osificarea, căci este un trup viu, ea se schimbă în formă, dar rămâne aceeaşi în duh. Tradiţia înseamnă iubirea de lucrarea lui Dumnezeu şi „iubirea nu cade niciodată” (Sf. Pavel, I Corinteni, 13.) Iar modul în care ne arătăm ataşamentul faţă de Tradiţia noastră almăjană poate fi nesfârşit de felurit: prin cântec, prin port, prin scris, prin simpla mândrie de a afirma apartenenţa la ea. Menţiune specială se cuvine Profesorilor, dascălilor din Almăj, pentru truda rodnică de a păstra şi cultiva Tradiţia almăjană şi încă mai vârtos eminentului colectiv al revistei „Almăjană” (redactor-şef - poetul Iosif Băcilă).

Primii ani ai vieţii i-am petrecut în satul natal, Şopotu-Vechi, aşezat la poalele Muntelui Blidaru, de pe malul stâng al Nerei, din ţinutul Văii Almăjului. Eram mulţi copii şi uliţele sau dealurile din jur fremătau de glasurile noastre crude. Mingea sărea neostenită până îşi dădea duhul, cercul luat de la o roată veche de căruţă îl împingeam cu cocaia pînă picam sfârşiţi, aruncam cacica să nu o prindă adversarii şi număram „caii” (adică paşii de unde pornea şi pînă unde se oprea cacica, un băţ de vreo 25-30 cm, ascuţit la ambele capete), jucam „harţii în gaură”, „de-a pui-opoce” (adică de-a v-aţi ascunselea), sau „în bani” (când dădeam pe rând cu o monedă veche în piatra unui perete şi dacă pica la maximum o palmă de moneda adversarului o câştigai tu). Erau jocuri frumoase şi atractive pe care azi nu le mai recunosc la generaţia telefoanelor mobile. Cum venea vara, satul devenea pustiu. O dată cu vacanţa mare, copiii participau la munca câmpului, dar mai ales la păşunatul animalelor. Cei mai în vârstă, adică bunicii, de cum da frunza fagului, luau oi, miei, vaci, porci şi câini, urcau la munte, acolo unde noi spuneam că este „la pădure”. In accepţiunea almăjenilor, pădurea nu înseamnă doar un grup de arbori şi arbuşti, ci este simbioza de poieni, izvoare, livezi de pruni şi de cireşi, zmeuriş şi rugi de mură, peşti şi raci scăldaţi în apa rece şi limpede, arbori de tot felul, stâni pline cu oi, vulpi, iepuri, lupi ori alte sălbăticiuni, ciuperci şi melci, fragi ori glasuri cântătoare, faguri de miere în scorburi pitulate. Oamenii locului confirmă în cel mai înalt grad frăţia codrului cu românul. Când duşmanii se abăteau pe aceste meleaguri, ei se refugiau în pădurile ce străjuiau satele. Aici îşi asigurau supravieţiurea, cultivând mici lanuri de porumb timpuriu cartofi şi fasole. Laptele, brânza erau baza alimentaţiei, dar apreciau mult şi ce le oferea mama natură: dragavei, macriş, lobodă, urzici, bureţi, mere pădureţe, iepuraşi ori codobelci. Maeştrii în destilarea răchiei, foloseau cele mai diverse materii prime: cireşe amare, mere porumb încolţit dude, chiar boj şi mai ales prune. Se ascundeau în câte un ogaş, lângă izvor, şi zile în şir „mulgeau” alambicul de licoarea ce le uşura oboseala şi necazul, dorul de sat şi frica de duşmani, dându-le ghes la înmulţirea urmaşilor. Apoi, tot aici s-au născut cântecele, doinele inimitabile, mulţimea de legende şi mituri. Pentru mine „La Pădure” înseamnă o colibă făcută din bârne aşezată pe dosul unui mic munte din locul numit „In Baba”, de unde şi porecla noastră de băbeni. Imaginea ei nu pot să o disociez de cea a bunicilor mei paterni. >>>>>Iosif Bădescu>>>>>

Numele localităţii este de origine slavă şi înseamnă Pri-La şi Gora = Munte, adică Prigora = La munte. Ţinând cont de faptul că vechea vatră a satului se afla mai sus decât actuala (adusă „la linie” în anii 1780), numele se potriveşte aşezării.
Dar urme de viaţă omenească pe actuala vatră a localităţii sunt mai vechi. Periegheze şi sondaje arheologice efectuate accidental au scos la iveală urme neolitice în punctul Odăi (pe malul stâng al văii Prigorului, la circa 1 km NV de sat), dar şi o inscripţie romană; Pe dealul Scoc, în punctul Cozaciţa au fost descoperite urme din epoca bronzului, iar pe dealul Gradet (în partea de SE a satului actual), ceramica de tip Coţofeni; o monedă din secolul IV după Christos a fost găsită în hotar, dar nu se cunoaşte locul exact, iar punctele Ruieni, Barovişte şi Ţarova prezintă urme de fortificaţii (1). Dacă cercetările arheologice ar fi reluate prin şantiere, rezultatele vieţuirii umane în Antichitate ar fi mult mai importante şi relevante.
Atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, aşezate la distanţe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. >>>>>Dumitru Popovici>>>>>>